Rareș Fogaș: O scurtă discuție despre scris pe care am avut-o cu un doctor în filozofie

1
660

În timp ce mă îndreptam spre gura de metrou de la Grozăvești m-am întâlnit cu un om despre care deocamdată nu vreau să comentez prea mult, în principiu pentru că singura formă de respect pe care o cunosc este tăcerea. În general, cuvintele noastre își ratează scopul. Sunt violuri atât împotriva conștiiinței noastre cât și împotriva comunicării. Sunt violuri, sunt violente. În mare parte, cuvintele noastre sunt strigăte disperate de neputință. În schimb, tăcerea nu poate greși. Ea sugerează, în multe cazuri, uneori chiar atacă. Dar până la urmă tăcerea este singurul mod prin care o exprimare este lăsată să fie ceea ce ea trebuie să fie: un spectacol.

Trecând de această parte care nu face obiectul textului de față și revenind la omul cu care am discutat pe scurt, dar cuprinzător, pot zice despre el fără teamă că este doctor în filozofie. Ne-am oprit amândoi întâlnindu-ne pe stradă și am discutat un pic despre literatură, mai exact despre rolul scriitorului în literatură. I-am zis:

– Credeam că treaba scriitorul este să scrie text.

– Nu este. Nu a fost niciodată, a zâmbit. O carte fără scriitorul ei nu poate merge mai departe.

De-aici, scriitorul este, pe lângă, firește, autorul unui text, agentul lucrării sale.

– Oamenii (redactorii unei edituri care citesc un manuscris) trebuie să vadă că scriitorul este un om care își cunoaște foarte bine cartea. El trebuie să își vândă produsul literar. Editorii sunt interesați de scriitori cu care pot colabora.

Autorii acordă interviuri, ei merg în turneu cu cartea, ba chiar ei mai și apar la tv. Ei nu sunt închiși în turnul de fildeș de unde aruncă în lume cu părerile lor, folosindu-se de mijloace atât de viclene cum sunt cuvintele. Cartea merge împreună cu scriitorul, în fața editurii, în fața criticilor, în fața cititorilor.

– Lucrurile au evoluat, văd, i-am spus eu.

– Da! Și nu zic că e rezonabil, dar așa a fost dintotdeauna. Încă din secolul nouășpe e așa.

Cred că scriitorul e ce îi zice numele, adică cel care scrie. El face un text. Textul e trimis la editură. Dacă are noroc, editura va publica textul și va promova cartea, astfel încât să facă bani (sigur că nu zic că ăsta e singurul scop al editorilor, sau că nu există editori pasionați de ceea ce fac și de literatură). Dar se pare că în ultima vreme, sau chiar din secolul al nouășpelea, autorii sunt din ce în ce mai prezenți în lumea reală. Ieșiți, scriitorilor, din scorburile voastre întunecate și zâmbiți. Lumea vă așteaptă să vă aplaude.

E clar, un scriitor care ia parte la nebunia orașelor devenind el personajul unei noi povești, pe care, în cazuri fericite, tot el o scrie, în altele, lipsite de farmec, o scrie timpul, sau istoria, mă rog, adică rămânând din el ce au înțeles oamenii. Nu că nu ăsta ar fi, în fond, destinul oricărui lucru, în special când vine vorba de artiști.

Atunci scriitorul e terminat, zicea Bukowski, când se lasă târât încolo și-ncoa de critici, editori, publicații și cititori. Gurile astea nesătule trag de el în prea multe părți, îl întind până se face un arc încordat la maximum ca la Nietzsche, și-apoi, inevitabil, îl rup în bucăți pe care nu le vor pune înapoi la locul lor niciodată.

Dar nu asta a vrut să îmi sugereze partenerul meu de discuție. Mi-a fost drag să ascult cu interes câteva observații tehnice asupra unui roman dezechilibrat, pe-alocuri dezorganizat, probabil nereviziut intens și neșlefuit până până devine tăios și luminos și infailibil.

Scriam astfel de texte organizate acum ceva vreme, atent proporționate încât fiecare frază să aibă efect, fiecare frază să se lege într-un paragraf relevant, fermecător, iar la final textul îi venea cititorului ca o mănușă. Era o plăcere. Un parfum de tei. Probabil că așa s-a scris intotdeauna, încă din secolul nouășpe. Adică cam de când omul a început să fie atent cu atrocitățile pe care le produce și care, de fapt, sînt ceea ce înseamnă el și a pornit să le mascheze, până am ajuns la nivelul tragic la care suntem azi, în special în Occident. pe ultima sută de metri până la extincție. zei helo to mai litl frend kina.

Acum îmi vine în minte un gând aiurea: câți ratați ajung să fie scriitori. să joace rolul unor scriitori, dar nu într-un fel care ar spori arta unui autor, ci în cel mai ipocrit mod pe care îl au la îndemână: floating down the river with the turds (Charles Bukowski), adică ducându-se pe apa Sâmbetei cu restul căcatului care plutește prost ca o năsoasă palidă pasionată de artă și dichis, vorba penibililor de la Cărturești. câți dobitoci lipsiți de orice urmă de talent își plâng neputințele în fața aparatelor de fotografiat și pe social media și peste tot pe unde apucă, crezând că ei sunt scriitori, că ei scriu, imaginându-se probabil în manualele de română sau într-o sală plină de liceeni care să le asculte scrisurile jalnice despre plăcerea de a fi mamă, mai nou, că e plin de gagici. puțini dintre aceștia, probabil, nu au pretenții de genul celor de care am scris mai sus, neluând în serios toată mascarada asta lipsită de mister.

Un text elaborat este un text bun. Foarte rar se întâmplă ca oamenii să aibă răbdare cu un text, să nu se pripească în legătură cu valoarea sa. Poate că dacă nu reușește să te țină sub el pagină cu pagină, e un semn prost pentru un text.

Deși.

Mereu deși, călăul orb al omului cilivizat. Când vor termina cu noi, și nu va mai fi dintre noi niciunul, și apă va fi numai pe pământ, și numai unul și cu una vor mai fi, atunci nu va mai exista deși. Lucrurile vor fi noi, sau nu neapărat, clare, drumul va fi de urmat, urmașul va fi după înaintaș, iar viața va fi din nou frumoasă. Până când unul. Până când unul. De unul e nevoie ca să strice tot. Se va găsi unul care să strice tot. Acela va fi cel care se va ridica și va spune: Deși!

Deși există ceva la scrisul dezordonat care îl face special. Scrisul scris de la început (bun început) strâmb. Cred că seamănă cu țipătul lăutarului știrb și bătrân, care nu mai duce sunetele cum trebuie, îi piere vocea prea din timp și și mai rău în timpul ăsta are gura cheală larg deschisă, și balele galbene lucesc în lumina unui soare moleșit, plescăite pe gingiile vechi. Dar nimeni nu va zice au, lăutarul ăsta cântă rău când strigă așa și e scârbos. Veți zice au, domnicule, lăutaru ăsta săracu, ce ia mai plăcut iubitu, șiacu nu mai poate, vai de el, nenorocitu.

Sau cine s-ar fi gândit când Nichita zicea

Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău.

că el va zice, la finalul strofei, „căci îmi ieste foarte rău”. Rima se pierde pe parcursul strofei, chiar dacă ea există. „Căci îmi este foarte greu” pare, când îl asculți pe Nichita recitându-și poemul, continuarea firească. Dar el zice: bletemat și semizeu căci îmi ieste foarte rău. Probabil că pur și simplu a luat un ciocan și brusc a fărâmat un colț al cubului. Sînt sigur că și dumneavoastră ați zis, la auzul vocii lui Nichita: „Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colț sfărâmat!”.

– M

 

 

 

 

1 COMMENT

LEAVE A REPLY