Visul de însănătoșire al unei națiuni

România este un stat sub semnul nenorocului. Afundat în criză, abundând de nonvalori, lipsit de șanse sau viitor prosper, călcat de propriul său popor, care, votând greșit, alege accelerarea pe drumul ce duce la haos.

Țara noastră este sub standardele unui stat civilizat, din orice punct de vedere. Economia este cea mai slabă din cartierul european-central-sud-estic, mortalitatea este cea mai crescută, gradul de folosire al produselor de igienă personală – cel mai scăzut. Poate că, dacă s-ar face sondaje care să trateze problema nivelului de cultură, România nu ar putea să stea cu fruntea prea sus.

Români am fost, români suntem, români, poate, vom fi în continuare. Ne trebuie, însă, un pic de memorie, pentru a stabili viitorul. Uitându-ne în spate, zâmbim mai mult decât am face-o dacă am privi peste ce se întâmplă acum.

De la început, românii au fost o națiune decentă, considerând toate perspectivele. Descendenți ai dacilor și romanilor, două mari forțe ale vremii, ne avem geneza la nord de Dunăre, unde am stabilit așezări ce rezistă și azi.

Apoi, după câteva sute de ani, am reprezentat gardianul întregului occident. Românii au fost cei care au împiedicat expansiunea hoardelor musulmane ale Porții, nepăsându-le de cât de mult sânge ar fi vărsat, de câte sacrificii ar fi făcut. Românii au stat drepți, unul lângă altul, forțându-i pe turci să rămână în afara Europei occidentale.

După ceva timp, mana divină a inundat teritoriul românesc, culminând cu revoluția pașoptistă. Revoluția pașoptistă a însemnat cel mai frumos salt cultural pentru națiune, din întreaga istorie a românilor. În acea perioadă, românii simțeau, cu toții, la fel. Astfel, literatura pașoptistă este plină de flori patriotice.

La o sută patruzeci de ani după încheierea revoluției pașoptiste, un alt eveniment a marcat istoria românească. Astfel, în decembrie 1989, regimul comunist al lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu a fost înlăturat, românii câștigând unul dintre cele mai importante drepturi: cel la exprimarea opiniei.

Și, după atâtea realizări, despre care s-ar putea scrie biblioteci, România ajunge într-un coșmar din care nu se mai trezește. România se află într-o groapă și pare că așteaptă primul pumn de pământ aruncat peste sicriu, aruncat, poate, chiar de președinte și de clanul pe care l-a format în jurul său și al câtorva miliarde dispărute, fără urmă, din buget.

Nu le crapă obrazul de rușine românilor când își aduc aminte de Mihai Viteazul, de Nicolae Bălcescu sau de atâția revoluționari decembriști, eroi morți pentru visul nerealizat, încă, al țării? Nu s-ar răscoli, oare, în mormânt, oamenii care au clădit această țară, dacă ar vedea patria pe care au iubit-o  sub talpa Europei? Nu suntem noi, aceștia, puțini dar motivați, destui pentru a face o schimbare în bine? Un răspuns e greu de stabilit. Dar merită să încercăm, măcar până când vom crede că locul românilor nu mai este în România.

Mi-ar plăcea să trăiesc în țara mea pentru tot restul vieții. Mă întreb dacă voi putea, dacă nu îmi va muri de foame familia, dacă voi avea cum să îmi educ copiii. Ne întrebăm: merită să încercăm?

După revoluția din 1989, în Polonia, mai mulți tineri și-au propus să schimbe ceva în țara lor, gustând fiecare clipă de libertate ca pe o ultimă gură de aer. Astăzi, acești tineri se află în posturi de conducere ale Poloniei.

Putem fi ca polonezii?

De multe ori, tinerii se gândesc că numai străinătatea le poate oferi ce își doresc. Dar de ce să nu creem și aici ce își doresc?  De ce să nu, și aici?

Scriind aceste rânduri, nu mă gândesc decât la Petre Țuțea, care spunea: “Poporul român este un dar de la Dumnezeu, lăsat de El în drumul Lui pe pământ”. Și, în amintirea acestui geniu, cum să ne lăsăm țara pe mâna chiorilor, piticilor, fustangiilor și pițipoancelor?

Generația nouă are șansa de a da ceva bun. Generația nouă poate să fie viitorul luminos al aceste țări, al acestei națiuni.

Noi suntem medicamentul de care are nevoie această țară muribundă. Să facem ceva!